Geneza 25:6 Dar (Avraam) a dat daruri fiilor ţiitoarelor sale; şi, pe când era încă în viaţă, i-a îndepărtat de lângă fiul său, Isaac, înspre răsărit, în ţara Răsăritului.

”Japonia (în japoneză 日本, se citește Nippon sau Nihon, sens literal: „originea soarelui”) este o țară insulară din Asia de Est, situată pe un lanț de insule aflate între Oceanul Pacific și Marea Japoniei, la est de Peninsula Coreeană. Denumirea oficială este 日本国 Nipponkoku, textual „Țara de la originea soarelui.” ”

Isus a mai spus ucenicilor Săi: Un om bogat avea un ispravnic, care a fost pârât la el că-i risipeşte averea.

Nu se dă nici o informaţie specifică despre timpul, locul sau împrejurările în care au fost date parabolele şi instrucţiunile din cap. 16. Totuşi, cuvintele de început ale capitolului, lasă să se înţeleagă clar că aceasta a avut la loc scurt timp după evenimentele cap. 15, poate cu aceeaşi ocazie. Era numai cu câteva luni înainte de încheierea lucrării lui Hristos, probabil prin ianuarie sau februarie, anul 31 d.Hr., iar locul era Perea, regiunea de dincolo de Iordan

Aşa cum a fost atât de deseori cazul Isus adresa întâi învăţătura Sa ucenicilor chiar şi dacă alţii erau de faţă. Ca şi în Luca 15 cu prilejul acesta erau de faţă Fariseişi Isus le-a vorbit şi lor direct. Erau şi vameşi în cercul ascultătorilor şi parabola avea un înţeles deosebit pentru ei. Mulţi dintre ei erau fără îndoială „bogaţi”.

Numai Luca relatează parabola aceasta, aşa cum este adevărat cu privire la mare parte din relatarea lucrării pereene.  Parabola aceasta şi aceea care urmează, omul bogat şi Lazăr, se ocupă de folosirea ocaziilor prezente în vederea vieţii viitoare, îndeosebi cu folosirea lucrurilor materiale ale vieţii acesteia. Cea dintâi parabolă a acestui capitol era în mod deosebit adresată ucenicilor, în timp ce a doua a fost spusă mai ales pentru folosul Fariseilor. Cea dintâi ilustrează un principiu vital al isprăvniciei înţelepte – folosirea chibzuită şi sârguincioasă a ocaziilor prezente. A doua abordează problema isprăvniciei din punct de vedere negativ, aşa cum fac parabolele cu prietenul care a venit în miezul nopţii ( cap. 11,5-10) şi judecătorul nedrept (cap. 18,1-18).

Comentatorii găsesc în general că această parabolă este dificil de explicat mai ales din cauza aparentei laude acordată ispravnicului necinstit din povestire (vezi v. 8). Dificultăţile acestea se datorează încercării de a atribui o însemnătate fiecărui amănunt al parabolei, ca de pildă, sugestia că „omul bogat” Îl reprezintă pe Dumnezeu. Dar parabola aceasta nu trebuie să fie interpretată alegoric. Există un principiu fundamental în interpretarea parabolelor că nu trebuie să se facă nici o încercare de a scoate vreun înţeles special din fiecare amănunt. Isus intenţiona ca această parabolă să ilustreze un adevăr specific, acela pe care El îl arată în v. 8-14.

Un administrator al treburilor unei gospodării sau ale unei moşii. Aşa cum lămureşte contextul, acest „ispravnic” era un om liber şi nu sclav aşezat într-un grad superior, aşa cum erau unii „ispravnici”. Dacă ar fi fost sclav, perspectiva lui ar fi fost sclavia la vreun alt stăpân şi în felul acesta nu ar fi fost preocupat să-şi câştige întreţinerea după ce i s-ar fi luat isprăvnicia; în plus, dacă era sclav, nu ar fi fost liber să-şi aducă la îndeplinire planul pe care şi-l propunea (v. 4).

„Risipire”, KJV. Potrivit cu textul grec, ispravnicul încă mai risipea bunurile stăpânului său. De fapt, el era acuzat că jefuia în mod sistematic pe stăpânul său şi acuzaţiile păreau să fie destul de bine întemeiate pentru a duce la demiterea lui chiar înainte de a fi avut ocazia să dea seama de isprăvnicia lui (v. 2). „Risipirea” se poate să fi fost datorată în parte incompetenţei sau neglijenţei, deşi isteţimea ispravnicului (v. 4-8) lasă să se înţeleagă că era destul de priceput când trebuia să se ocupe de propriile sale interese.

El l-a chemat, şi i-a zis: Ce aud eu vorbindu-se despre tine? Dă-ţi socoteala de isprăvnicia ta, pentru că nu mai poţi fi ispravnic.

El trebuia să încheie conturile şi să înmâneze rapoartele stăpânului său, care urma să le cerceteze pentru a hotărî dacă acuzaţiile aduse împotriva ispravnicului erau îndreptăţite.

Ispravnicul şi-a zis: Ce am să fac, dacă îmi ia stăpânul isprăvnicia? Să sap, nu pot; să cerşesc, mi-e ruşine.

În timp ce ispravnicul încheia conturile pregătindu-le să le înmâneze stăpânului său, se gândea, întorcând problema şi pe o parte şi pe alta. Nu pot. Sau „nu sunt în stare”, sau „nu sunt destul de puternic”.

Ştiu ce am să fac, pentru ca, atunci când voi fi scos din isprăvnicie, ei să mă primească în casele lor.

„Sunt hotărât”, KJV. Se pare că ispravnicul era vinovat şi ştia că nu poate să se dezvinovăţească. Dacă isprăvnicia lui ar fi fost caracterizată prin integritate nu este probabil ca el să fi recurs chiar la felul de procedee subtile de care fusese acuzat. Se pare că trăise prin isteţimea lui şi acum îşi propunea o stratagemă şi mai isteaţă care urma să-i facă posibilă o viaţă uşoară. În timp ce ispravnicul era încă în poziţia de a face aşa, el urma să-şi folosească poziţia lui prezentă de autoritate ca mijloc de a-şi asigura cele trebuincioase pentru un viitor nesigur.

Când voi fi scos. Mai degrabă, „oricând s-ar putea să fiu dat afară”. ”Ei” – ispravnicul are în minte „datornicii stăpânului” său (v. 5). El urma să-i facă să-i fie îndatoraţi.

A chemat pe fiecare din datornicii stăpânului său, şi a zis celui dintâi: Cât eşti dator stăpânului meu?

A chemat pe fiecare. Sau, „chemând pe datornicii stăpânului său unul câte unul” (RSV. Ispravnicul şi-a executat plănuirea lui în chip sistematic şi inteligent. Dacă ar fi folosit aceeaşi sârguinţă şi iscusinţă în promovarea intereselor stăpânului său pe care le folosea la promovarea alor sale, ar fi avut succes şi nu eşec. Ca serv în casa lui Potifar, Iosif a dat pe faţă acele trăsături de caracter care l-au făcut să fie îndrăgit de stăpânul său (vezi Geneza 39,1-6). Promovând interesele stăpânului ca şi cum ar fi fost ale sale, Iosif a ajuns să fie promovat ca ispravnic al casei lui Potifar.

Cât eşti dator? Aproape s-ar părea că din cauza incompetenţei sau neglijenţei ispravnicul avea însemnări incomplete sau nu avea deloc însemnări cu privire la toate tranzacţiile anterioare. Dacă lucrurile stăteau aşa el se putea uşor pune de acord cu aceia care cumpăraseră bunurile stăpânului său pentru a-l înşelape stăpânul său şi a atrage foloase atât pentru sine, cât şi pentru cumpărător, în dauna stăpânului.

O sută de măsuri de untdelemn, a răspuns el. Şi i-a zis: Ia-ţi zapisul, şi şezi degrabă de scrie cincizeci.

Măsuri. Gr. batoi, de la ebraicul bath, o măsură de capacitate pentru lichide egală cu aproape 5,81 galoane. O sută de „măsuri” ar face cam 581 de galoane, o datorie destul de mare.

Fără îndoială ulei de măsline, uleiul obişnuit în Palestina şi ţările învecinate. Zapisul. „Poliţa”, KJV. Literal, „scrieri” sau „documente”, aici însemnând „contracte”, sau „note” ale tranzacţiei originare. De grabă. „Repede”, KJV. Pare că erau mulţi aceia care făcuseră negustorie cu ispravnicul şi dacă planul lui urma să izbutească, el trebuie să-l execute fără întârziere.

Apoi a zis altuia: Dar tu, cât eşti dator? O sută de măsuri de grâu, a răspuns el. Şi i-a zis: Ia-ţi zapisul, şi scrie optzeci.

Măsuri. Gr. koroi, de la ebraicul kor, o măsură de volum echivalentă cu aproape 6, 24 buşeli. O sută de „măsuri” ar fi deci cam 624 de buşeli, reprezentând încă o mare datorie.

!!!  Stăpânul lui a lăudat pe ispravnicul nedrept, pentru că lucrase înţelepţeşte. Căci fiii veacului acestuia, faţă de semenii lor, sunt mai înţelepţi decât fiii luminii.

Stăpânul lui a lăudat. Cuvintele acestea nu sunt comentariul editorial al lui Luca, aşa cum au crezut unii, ci făceau parte din parabola lui Isus. Cel care spune aceste cuvinte de laudă este deci „omul bogat” din v. 1. Este cu totul de neconceput că Isus să fi adus o laudă absolută planului ispravnicului necinstit de a-şi înşela stăpânul. Evaluarea din partea lui Isus a acestui ispravnic este descoperită în cuvintele „ispravnicul nedrept”. Totuşi, întrucât această laudă constituie punctul culminant al parabolei, reiese că Isus a găsit în lauda omului bogat adusă ispravnicului ceva folositor pentru a le da învăţătură ucenicilor şi celor din adunare care ascultau. Naraţiunea însăşi lămureşte ce era aceasta. Omul bogat nu a trecut cu vederea necinstea ispravnicului său; tocmai din cauza necinstei el a fost lipsit de sarcina lui. Dar iscusinţa cu care acest pungaş intrigant şi-a adus viaţa sa de proastă administraţie la un punct culminant era atât de uimitoare şi perfecţiunea cu care şi-a adus planul la îndeplinire era atât de vrednică de scopuri mai nobile, încât omul bogat nu s-a putut abţine să nu admire iscusinţa şi sârguinţa ispravnicului său.

Lucrase înţelepţeşte. Adică, din punct de vedre al interesului personal, făcându-şi o mulţime de prieteni care urmau să fie obligaţi pentru el în zilele viitoare. Cuvântul „înţelepţeşte” derivă de la gr. phronimos care, ca şi forma lui adjectivală phronimos, vine de la phren, „minte”. Ca şi cum noi am spune, ispravnicul îşi „pusese mintea la lucru”. El exercitase prevedere plănuind ingenios şi cu perspicacitate pentru propriul său viitor. „Înţelepciunea” sau „iscusinţa” lui consta din folosirea asiduă din partea lui a privilegiilor prezente atâta timp cât acestea existau. Dacă ispravnicul ar fi fost tot atât de delăsător în a face aranjamentul final cu datornicii stăpânului său cum fusese în conducerea treburilor de mai înainte, n-ar fi izbutit în planul lui ticălos.

Fii veacului acestuia. „Fii acestei lumi”, KJV. Literal, „copii acestui veac”, considerând lumea din punct de vedere al timpului şi al evenimentelor. Aceia care trăiesc pentru lumea aceasta sunt pomeniţi aici în contrast cu aceia care trăiesc pentru lumea viitoare, „copiii luminii”.

Mai înţelepţi decât. Oamenii care trăiesc exclusiv pentru viaţa acesta dau adesea pe faţă mai multă sârguinţă în urmărirea a ceea ce are ea să le ofere decât creştinii în pregătirea pentru ceea ce oferă Dumnezeu celor care aleg slujirea Lui. A acorda mai mulă atenţie şi plănuire felului în care am putea să ne slujim pe noi înşine decât facem cu privire la felul în care Îl putem servi pe Dumnezeu şi unul pe altul  este o slăbiciune omenească. Creştinul face bine să fie caracterizat prin „râvnă”, dar râvna lui ar trebui să fie cu „pricepere” (Romani 10,2). El trebuie să aibă un adevărat simţ al valorilor ca să fie distins în felul acesta (vezi la Matei 6,24-34).

Fiii luminii. Comparaţi 1 Ioan 12,36; Efeseni 5,8; 1 Tesaloniceni 5,5. De asemenea, Isus a folosit expresii de felul acesta ca „fii ai lui Dumnezeu” (Matei 5,9; Luca 20,36; Ioan 11,52), „fii ai împărăţiei” (Matei 8,12; 13,38), fii ai Tatălui vostru” (Matei 5,45), pentru a Se referi la aceia care primeau învăţăturile Sale şi dădeau Împărăţiei cerului locul cel dintâi în viaţa lor (vezi la Matei 6,33).

Şi Eu vă zic: Faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor nedrepte, pentru ca atunci când veţi muri, să vă primească în corturile veşnice.

Faceţi-vă prieteni. Aici Isus Se referă la Farisei, care erau de faţă (vezi v. 14) şi care, în calitatea de conducători ai naţiunii iudaice, erau într-un anumit sens ispravnici ai adevărului şi ai binecuvântărilor pe care Dumnezeu le acordase poporului Său ales. Ca ispravnici ai cerului, conducătorii lui Israel risipiseră „averea” pe care cerul le-o încredinţase şi nu putea să mai dureze mult până când ei aveau să fie chemaţi să dea socoteală de isprăvnicia lor.

Isus nu lasă să se înţeleagă că cerul urmează să fie cumpărat. Adevărul la care El atrage atenţia este că noi trebuie să ne folosim de prilejurile de faţă cu gândul la binele veşnic. Noi suntem ispravnici ai posesiunilor materiale care ne vin la îndemână în viaţa prezentă şi Dumnezeu ni le-a încredinţat ca să putem învăţa principiile isprăvniciei credincioase. Tot ce avem în această viaţă este de fapt al „altuia”, adică, al lui Dumnezeu; nu este al nostru (Luca 16,12; vezi 1 Corinteni 6,19). Noi trebuie să folosim lucrurile materiale încredinţate nouă pentru a promova interesele Părintelui nostru din cer, folosindu-le pentru nevoile semenilor noştri (vezi Proverbele 19,17; Matei 19,21; 25,31-46; Luca 12,33) şi la progresul Evangheliei (vezi 1 Corinteni 9,13; 2 Corinteni 9,6.7).

Bogăţiilor nedrepte. „Mamonul nedreptăţii”, KJV. Vezi la Matei 6,24. Expresia aceasta arată o măsură de dispreţ pentru „bogăţii” cam tot aşa cum vorbim noi de „bani” ca fiind un „câştig murdar”. A-ţi face prieteni „cu ajutorul” lui mamona „bogăţiilor” înseamnă a-ţi face prieteni prin mijlocirea lor.

Când veţi muri. „Când veţi expira”, KJV; „Când se vor isprăvi”,  „când se vor sfârşi”. Expresia „când veţi expira” ar însemna „când veţi muri”. Dar Scripturile nu învaţă că oamenii sunt primiţi în „locuinţele veşnice” la moarte, aşa cum ar cere exprimarea aceasta, ci la revenirea Domnului (vezi Ioan14,3). „Când se vor sfârşi” înseamnă „când bogăţiile mamonul nelegiuirii se vor sfârşi”. Când sursele de venituri ale ispravnicului se termină (Luca 16,3) atunci aceasta a fost ceea ce l-a făcut să se gândească la viitor. Înţelesul parabolei nu este eşecul ispravnicului sau moartea lui, ci metoda lui de a rezolva problema pierderii venitului personal. Astfel contextul, ca şi nota generală a Scripturii, cere exprimarea „când se vor isprăvi”. Antecedentul lui „se” este „mamonul” „bogăţiile” şi antecedentul lui „ei” este „prieteni”.

În vremea aceea. Începând cu versetul acesta, interpretările restului capitolului diferă foarte mult. O anumită grupă de comentatori consideră că versetele 14 – 45 continuă să nareze în continuare istoria împăraţilor seleucizi şi ptolemei. Alţii susţin că începând cu v. 14 intră în scenă următorul mare imperiu mondial, Roma, şi că versetele 14-35 schiţează cursul acelui imperiu şi al bisericii creştine.

Aici sau la un alt punct care apare mai târziu în capitolul acesta mulţi comentatori găsesc o referire la Antioh IV (Epifanul), care a domnit de la 176 la 164 î.Hr., şi la criza naţională pe care politica lui de elenizare a adus-o asupra iudeilor. Este, desigur, un fapt istoric de netăgăduit că încercarea lui Antioh de a-i constrânge pe iudei să-şi părăsească religia şi cultura lor naţională şi să adopte în schimb religia, cultura şi limba grecilor, este evenimentul cel mai important din întreaga perioadă inter-testamentară.

Ameninţarea prezentată de Antioh Epifanul i-a confruntat pe Iudei cu o criză comparabilă cu crizele determinate de Faraon, Sanherib, Nebucadneţar, Haman şi Titus. În cursul scurtei lui domnii de 12 ani Antioh aproape că a exterminat religia şi cultura iudeilor. A despuiat sanctuarul de toate tezaurele sale, a jefuit Ierusalimul, a lăsat oraşul şi zidurile lui în ruină, a ucis mii de iudei, iar pe alţii i-a dus în exil ca sclavi. Un edict regal le-a ordonat să lepede toate ritualurile religiei lor şi să trăiască la fel cu păgânii. Au fost constrânşi să zidească altare păgâneşti în fiecare oraş iudeu, să jertfească pe ele carne de porc, şi să predea orice exemplar al Scripturilor lor pentru a fi rupte în bucăţi şi arse. Antioh de asemenea a înălţat un idol păgân pe altarul Templului din Ierusalim şi a jertfit pe el carne de porc. Suspendarea jertfelor iudaice (fie între 168-165, fie între 167-164 î.Hr., conform a două sisteme de socotire a perioadei seleucide a periclitat supravieţuirea religiei iudaice precum şi identitatea iudeilor ca popor.

În cele din urmă iudeii s-au răzvrătit şi au alungat forţele lui Antioh din Iudeea. Ei au reuşit chiar să respingă o armată trimisă de Antioh cu scopul specific de a-i extermina ca naţiune. Liberi încă o dată de oprimarea lui, ei au refăcut Templul, au ridicat un nou altar, şi au restaurat sistemul jertfelor (1Macabei 4,36-54). Intrând în alianţă cu Roma peste câţiva ani (161 î.Hr.), iudeii s-au bucurat de aproape un secol de relativă independenţă şi prosperitate sub protecţia romană, până când Iudeea a devenit o provincie romană în anul 63 î.Hr. Aceia care susţin că Antioh Epifanul este menţionat în versetele 14, 15 văd în „cetatea de derbedei” pe iudeii care s-au purtat ca nişte trădători faţă de propriii lor conaţionali şi l-au ajutat pe Antioh la executarea decretelor şi procedeelor lui crude şi hulitoare de cele sfinte. Pentru un raport detailat al amarelor experienţe ale iudeilor în decursul acestor vremuri rele, vezi 1Macabei 1 şi 2; Iosif Flavius, Antichităţi xii. 6, 7; Războaie i. 1.

Este posibil ca criza pricinuită de metodele lui Antioh Epifanul să fie amintită în cap. 11, deşi există mari deosebiri de păreri în ce priveşte partea profeţiei care se ocupă de el. A recunoaşte că lucrările lui Antioh Epifanul sunt amintite în cap. 11 nu cere, ca el să fie considerat subiectul profeţiei din cap. 7 şi 8, după cum nici menţionarea altor regi seleucizi nu cere ca ei să fie consideraţi subiectul profeţiei din capitolele respective.

Ceată de derbedei din poporul tău. Literal „fiii celor ce zdrobesc pe poporul tău”. Expresia aceasta se poate înţelege la modul subiectiv, „fiii celor aprigi din poporul tău”. Luată în felul acesta, ea probabil se aplică acelora dintre iudeii care au văzut în certurile internaţionale din vremurile lor o ocazie de a-şi promova propriile interese naţionale, şi care erau gata să treacă dincolo de limitele legalităţii pentru a le realiza. Pe de altă parte, dacă este înţeles la modul obiectiv pasajul acesta ar însemna: „aceia care procedează cu violenţă împotriva poporului tău”. În sensul acesta, a fost considerat ca referindu-se la romani care, până la urmă (63 î.Hr.) i-au jefuit pe iudei de independenţa lor, iar mai târziu (în anii 70 şi 135 d.Hr. ) au distrus templul şi cetatea Ierusalim. De fapt abia în timpul domniei lui Antioh III romanii, intervenind pentru a proteja interesele aliaţilor lor, Pergam, Rodos, Atena şi Egipt, şi-au făcut simţită prezenţa în treburile Siriei şi ale Egiptului.

Fiecare scrie / vorbește despre ceea ce îl preocupă. E unul dintre cele mai valabile fapte. Iar cel care încearcă ascundă asta, nu reușește.

Există contra?

Și omul acela .. se simțea tare singur.

Asta e tot.

La început. Aceste cuvinte ne amintesc faptul că orice lucru omenesc are un început. Numai Acela care stă pe scaunului de domnie, suveranul Domn al timpului este fără început şi fără sfârşit. Cuvintele de la începutul Scripturii scot astfel la iveală un izbitor contrast între tot ce este omenesc, temporar şi limitat şi ce este divin, veşnic şi infinit.  Şi dacă urmează ca noi să fim iarăşi asemenea Făcătorului nostru, viaţa şi toate planurile noastre trebuie să aibă un nou început în El . Este privilegiul nostru să ne bucurăm de asigurarea plină de încredere că „Acela care a început în noi această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos” (Filipeni 1,6). El este „Căpetenia (Începătorul) şi Desăvârşirea credinţei noastre” (Evrei 12,2). Să nu uităm niciodată sublimul fapt cuprins în aceste cuvinte, „la început Dumnezeu.”

Acest prim verset al Sfintei Scripturi aduce în centrul atenţiei una dintre vechile controverse dintre creştinii care cred în Biblie, pe de o parte, şi scepticii, ateii şi diferite nuanţe de materialişti, pe de altă parte. Aceştia din urmă, care caută să explice în diferite feluri şi în diferite măsuri universul fără Dumnezeu, susţin că materia este veşnică. Dacă lucrul acesta este adevărat şi dacă materia are putere să evolueze, mai întâi în cele mai simple forme de viaţă şi apoi în altele mai complexe, până se ajunge la om, Dumnezeu, într-adevăr, nu mai este necesar.

Geneza 1,1 afirmă că Dumnezeu este înainte de orice altceva şi că El este singura cauză a orice altceva. Acest verset este temelia oricărei gândiri corecte cu privire la lumea materială. El stabileşte impresionantul adevăr că „la formarea lumii noastre Dumnezeu n-a depins de materia pre-existentă” (8T 258).

Panteismul, vechea erezie care Îl deposedează pe Dumnezeu de personalitate, răspândindu-L prin tot universul, şi, astfel, Îl face sinonim cu totalitatea creaţiunii, este de asemenea demascat şi respins de Geneza 1,1. Nu există nici un temei pentru doctrina panteismului, în virtutea căreia cineva crede că Dumnezeu a trăit în seninătate şi supremaţie înainte de a fi fost orice creaţiune şi că se află deasupra şi separat de tot ce a creat.

Nici o declaraţie nu putea fi mai potrivita ca introducere la Sfânta Scriptură. La început, cititorul este adus în faţa unei fiinţe Atotputernice, cu personalitate, voinţă şi scop, existând înainte de orice altceva şi nedepinzând de nimic altceva, care Şi-a exercitat voinţa şi „a făcut cerurile şi pământul”.

!! Nici o dezbatere a unor probleme secundare cu privire la taina creaţiunii divine, fie în ce priveşte timpul sau metoda, nu ar trebui să fie îngăduită pentru a anula faptul că adevărata linie despărţitoare între o credinţă adevărată şi una falsă cu privire la subiectul despre Dumnezeu şi originea pământului nostru constă în acceptarea sau respingerea adevărului prezentat în acest verset.

Chiar aici trebuie să fie spus un cuvânt de avertizare. Timp de secole îndelungate, teologii au făcut speculaţii asupra cuvântului „început”, sperând să descopere mai mult din căile misterioase ale lui Dumnezeu, decât a considerat înţelepciunea cea fără de margini că este potrivit să descopere. Orice speculaţie este zadarnică. Noi nu cunoaştem nimic cu privire la metoda folosită la creaţiune, în afară de declaraţia mozaică concisă: „Dumnezeu a zis”, „şi aşa a fost”, care este misterioasa şi maiestuoasa notă dominantă a imnului creaţiunii. A pune ca bază a raţionamentului nostru ideea că Dumnezeu a procedat în vreun fel anume la creaţiunea lumii, deoarece altfel ar fi fost încălcate legile naturii, înseamnă a întuneca sfatul Său prin cuvinte şi a încuraja scepticismul, care a susţinut dintotdeauna că întregul raport mozaic este de necrezut, pentru că în mod evident încalcă legile naturii. De ce să încercăm să fim mai înţelepţi decât ce este scris?

În mod specific, nimic nu s-a câştigat speculând asupra timpului când a fost adusă la existenţă materia din care este alcătuită planeta noastră. Cu privire la aspectul timpului creaţiunii pământului şi a tuturor celor de pe el, Geneza face două afirmaţii: (1) „La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul (v.1). (2) În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse” (cap. 2,2). Pasajele de legătură nu adaugă nimic la ce este prezentat în aceste două texte cu privire la timpul în care a avut loc creaţiunea. La întrebarea: „Când a creat Dumnezeu cerurile şi pământul?” putem răspunde doar atât: „În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea” (cap. 2,2), „căci în şase zile a făcut Dumnezeu cerurile şi pământul, marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit.” (Exod 20,11).

Aceste observaţii cu privire la raportul creaţiunii nu reprezintă o încercare de a deschide discuţia, ci mai degrabă o mărturie că nu suntem pregătiţi să vorbim cu certitudine despre ceva ce depăşeşte ce este descoperit în mod clar. Însuşi faptul că atât de multe lucruri se sprijină pe raportul creaţiunii – chiar însuşi întregul edificiu al Scripturii – îl determină pe cercetătorul cucernic şi prudent al Bibliei să-şi potrivească declaraţiile la cuvintele explicite ale Sfintei Scripturi. Într-adevăr, când vastele domenii ale speculaţiei îl ademenesc să rătăcească plutind departe pe ţinuturile necartografiate ale timpului şi spaţiului, el nu poate face ceva mai bun decât să întâmpine ispita cu riposta simplă: „Stă scris”. Întotdeauna există siguranţă înăuntrul hotarelor semnelor de citare biblice.

Dumnezeu a făcut. Verbul „a crea” este de la ebraicul bara’, care în forma folosită aici descrie o lucrare a lui Dumnezeu, niciodată a oamenilor. Dumnezeu creează „vântul” (Amos 4,13), „o inimă curată” (Psalmi 51,10), şi „ceruri noi şi un pământ nou” (Isaia 65,17). Cuvintele ebraice pe care le traducem în mod frecvent (dar nu exclusiv) „a face”, ’asah „a forma”, yaşar, şi altele folosite în legătură cu activitatea omului implică materie pre-existentă. Toate cele trei cuvinte sunt folosite la descrierea creării omului. Chiar cele trei cuvinte ale Bibliei îndreaptă atenţia la faptul că întreaga creaţiune poartă amprentele activităţii personale a lui Dumnezeu. Pagina de început a Sfintei Scripturi îl face pe cititor să cunoască un Dumnezeu căruia toate cele însufleţite şi neînsufleţite Îi datorează existenţa.

„Pământul” menţionat aici în mod evident nu este uscatul, care nu a fost despărţit de ape decât în ziua a treia, ci întreaga noastră planetă.

”Cum poți privi tu înapoi la trecut? Ai progresat tu în viața dumnezeiască? Ai crescut în cele spirituale? Ai răstignit eul personal, cu pornirile și poftele lui? Ai tu un interes crescând în studierea cuvântului lui Dumnezeu? Ai câștigat tu biruinți hotărâte asupra propriilor tale simțuri și nesupuneri? Ah, care a fost raportul vieții tale din anul trecut acum în veșnicie, spre a nu se mai întoarce niciodată?

Când intri acum în anul nou, fă aceasta cu o hotărâre serioasă, de a urma pe calea ce duce înainte și spre cer. Caută ca viața ta să fie, pe viitor, mai înobilată și mai înălțătoare ca în trecut.  Nu-ți făcea ca țintă de a căuta doar propriul tău interes și propria ta plăcere, ci de a face să propășească lucrarea Mântuitorului tău. Nu rămâne într-o poziție, de unde să ai mereu nevoie de ajutor personal, și unde să fie nevoie ca alții să te supravegheze, spre a te păstra pe calea cea îngustă. Fie, ca tu să fii tare spre a exercita o influență sfințitoare asupra altora. Fie, ca interesul sufletului tău să fie păstrat treaz pentru a face bine altora, a mângâia pe cei întristați, a întări pe cei slabi și a da mărturie pentru Hristos oriunde ți se oferă ocazie. Fă-ți ca țintă de a slăvi pe Dumnezeu prin tot ce vei face, oricând și în orice loc. Ia cu tine credința ta în orice vei face. Fii temeinic în tot ce vei întreprinde.

Tu n-ai experimentat puterea salvatoare a lui Dumnezeu, așa după cum este privilegiul tău, pentru că tu n-ai făcut cea mai înaltă țintă din viața de preamări pe El. Orice plan pe care tu îl faci, orice lucrare pe care o săvârșești și orice plăcere de care tu te bucuri, să fie spre slava lui Dumnezeu. Limbajul inimii tale să fie acesta: Al tău sunt, Dumnezeule, pentru Tine vreau să trăiesc, să lucrez și să sufăr.”

Merg azi după niște trebușoară pe străzile cutremurate ierate de nepăsare, teamă, criză (de gânduri – zic eu, ei zic de buget, în fine), și cam tot ce aud cuprinde: ”An nou cu multă sănătate, mai bun decât ăsta (uneori amar),  și bani s-aveți mai mulți..!” majoritatea cu ”mai bun, mai mult, mai … fie ce-o fi” oricum, să fie!

Mă întrebam oare acest ”nou an” a fost prevăzut de Creator sau doar ignoranța noastră pentru planul Său a determinat prelungirea timpului sub forma ”mai lasă-l și anul  acesta..” ? Și este dureros răspunsul ce l-am găsit.